Bormasina, blocul și secretara. Nicio posibilitate!

Nu m-aș fi gândit că pe lumea asta ar exista ceva cu mai multe intervenții decât Bianca Drăgușanu, dar ultimele lunii mi-au zdruncinat din temelii acest zvânc al neuronului alocat banalităților. Și totuși, în afar’ de Michael Jackson, care cică-i mort, ce ar putea fi?

Ei bine, răspunsul este simplu: blocul în care locuiesc și pe această cale solicit expres unui reprezentant al Guinness Book să nu lase de izbeliște problema.

Nici nu termina de căscat soarele, că deja huruiturii răsună. E sunet de bormașină, melodie armonioasă care strică starea noastră. Cam așa se trec diminețile noastre. Dacă pe vremea în care habitam la DTS, într-o vară eram mereu trezit de genul new wave al României, reprezentat de o chestie cu refren ‘pe la spate, pe la spate’, acilea sunetul continuu de bormașină ar putea tulbura și existența tuturor morților din Valhalla.

Entitatea de jos de mine se numară și ea printre ăia care s-au raliat la acest trend și a chemat imediat niște bormașiniști. Probabil acuș a apărut o nouă metodă de renovare, care se bazează pe bormașină și găuri indiferent dacă trebuie să zugrăvești ori să vopsești o tocărie. Tocmai de aia când săriră robineții acu’ ceva zile, ea s-a arătat supărată ca abia ce renovase în baie…. Cum să renovezi un tavan (afectat la fel ca și al meu de inundațiile de la 4 din vara trecută) cu bormașina??!?!

Și pe acest fond, într-o zi de vineri m-am trezit năpădit de dor de a mă întoarce la facultatea unde nu am învățat nimic, cu excepția așteptatului la coada de la casierie, practic singurul loc în care găseai studenți.

Scopul: ziceam să vad dacă mai există facultatea, că site-ul nu mai era actualizat de prin 2010. Ajungând acolo, cică era. Dar cum scopul meu e mai dezvoltat, nu s-a limitat numai la o simplă constatare și aspirând la aflarea numărului de telefon al profesorului de la licență, m-a condus înspre secretariat.

Acolo una cu un batic, sprijinită cu strâmbături de scaunul pe care ședea cică dialoga cu secretara. Ea era una cu părul roșu-radiat, gen Total Recall. Nu am scos masca de sudură pentru protecție, dar cred că senzorii ăia din vopsea au depistat că-s opus unor mici atenții, demne să-i îmbune autoritatea de împărăteasă a unor dosare.

Și nu a vrut. … să-mi ofere numărul de telefon al profesorului cu care vorbisem cândva de licență, pe motivul complex că nu se poate. Asta în timp ce pe o hârtie bâzgălise niște cifre telefonice pentru aia cu batic.

V-ați întrebat vreodată care-i asemănarea dintre o secretară nașparlie și o bormașină? Nu?! Nici eu, până când m-am întrebat.

Basmul unei zile de la bloc

O zi libera poate fi traita in multe feluri. Nu am zis petrecuta, intrucat nu cred ca a sta cu un racord asezat deasupra unui robinet care, desi inchis, tasneste apa sub forma unui arteziene.

Daca ar fi basm, as zice ca a fost o data o apa, iar apa aia era jucausa si tot sarea din robineti, ca de nu s-ar fi intamplat, nu ar fi fost sa vedeti. Dar intrucat nu e, s-a intamplat intr-o zi de Martie si ca sa fiu mai exact azi.

Norii treceu din cand in cand pe cer, astfel incat conglomeratul de locuinte adunat sub denumirea de bloc, era terenul de joc al unor ciudate umbre diforme. Dintre toate astea, insa, ceva iesea in evidenta. La etajul al doilea, umbre nu erau si soarele incerca sa patrunda prin razele sale in cubul colorat de niste inundatii antice de vreo 6 luni.

Era, daca n-ai ghicit deja, vila mea cu o singura camera, iar in spatele geamurilor exista si viata, afirmatie care nu trebuie demonstrata de cercetatorii birtanici, din complexul motiv ca eram acolo.

Si cum stateam eu asa am zis ca sa fac ceva. Dupa ce vila mi-a fost pradata de miseii de vecini, iar politia a venit, m-a ampretat pe mine si-a plecat, multumita ca si-a imbogatit baza de amprente a oamenilor nevinovati, usa din lemn masiv in teorie, mi-a fost inlocuita de una de metal.

Ce bengoasa vila! Apoi am inteles eu de ce hotii s-ar speria de a prada o locuinta cu usa de metal. Chiar cand sa plec spre DTS, intr-o vara, dimineata, am dat sa deschid, cand… nu se deschidea. Se adunasera mai multi, vecini, vecine, aruncatu’ cheii pe geam, practici cu sarme, dar nimic. Pana la urma au venit unii de la deblocari. Un minut, vreo cateva milioane. Si aia mi-a fost vacanta. Macar am avut privilegiu’ de a sta intr-o casa, asigurat ca nu mai am cum sa ma blochez si pot astfel sa mai fac excursii intru plata facturîlor (cum spune JB), sau traseul turistic, piata-Cora-Billa-Albinuta-Profi-casa.

Eh… parca am mai avut ceva cu ea, cand mi-a schimbat unu yala si-am descoperit ca usa fabuloasa de metal, de care n-ar trece nici Iron Man, ar fi stramba. Ea asa parea dreapta, dar pe interior cica nu… si d’aia nu mi s-ar inchide bine cand dau cu cheia.

Si m-am pus sa fac. Da-i la foarfeca si scoci, deschide usa, action! Se desface scociu rupt la capetele manerului de la clanta, se ia scoci nou si se pune bine, intins. Se aplica incercand evitarea cutelor si ‘mama, ce manere lucioase aveti la clanta’… ‘Pai da doamna, ca la noi sa stie si hotii ca nu-i nevoie sa pericliteze o usa metalica, ca e si ea stramba si de aia avem clanta’.

Am sezut apoi o leaca si action. Se duce omu’, ia cheia universala, merge in baie si incepe. Lucrand el asa, țășșșșșșșșșșșș. E ce zici acus?! Sari repede, baga lighean sub robinet si da-i cu racordu’ in cap, ca in baie nu avem nevoie de arteziene. Si uite asa, ba si cu prospu’ pe acolo, golind in cada ligheanul am avut action vreo 30 de minute... pana cand serviciul de interventii de la Asociatie a binevoit in stare de urgenta sa opreasca apa calda.

Intre timp, am primit vizita entitatii de la etaju’ unu, pe care am prezentat-o sumar si acus ceva vreme. Se pare ca indeltnicirea ei a devenit renovatu (iar despre asta o sa mai discutam, ca pe bune, prin cate basme am trecut, niciunde nu se renovau casele ca in blocu’ asta). Am expediat-o rapid cu un jet verbal, ca si asa cica-s obraznic... ce sa fac, daca dentista mi-a facut periaju’. Si mi-am dat jos vestmintele ude, asezat lejer pe pat, eu v-am spus ce s-a intamplat.

Biata maică hedonistă

Acesta nu este o chestie legată de burțile naționale, care se dezleagă pline de creștinătate în parcuri cu multe mii de porții de fasole. Despre asta am mai zis acuș ceva vreme: http://alinromulus.blogspot.com/2009/12/aburii-nationali-fericirea-burtilor.html

În prag de sărbătoare, lumea fu mirată că o maică stareță, cică a ajuns la spital, dar nu la reanimare că inhalase prea multă tămâie, ci la materniate.

A avut și ea treabă cu terminația -ie, dar în cu totul alt context... că la câte integrame bisericești, acatiste și alte canoane a avut de făcut acasă, sigur s-a nimerit ceva. Sau poate că nu.

Cică Sebastiana Gîtlan (să nu mai zică nimeni de predestinare) ar fi reușit să-și ascundă sarcina până în clipa zămislirii, când s-a vazut nevoită să-și ridice încă o dată prelata monahală.

În ciuda pacostei provocate și a blestemelor pline de creștinătate ale enoriașilor, ex-maica stareță, refuzând să se pângărească cu metodele noului, i-a scris arhimandritului Rafael Mîţ, un alt predestinat pentru activități cucernice, anunțându-și retragerea din activitatea de călugăriță.

Nu am zis degeaba de predestinare, întrucât acest caz s-a petrecut in județul Slobozia. E și logic până la urmă să cazi in păcat. Parcă și vad seara când Sebastiana a lu Gîtlan a venit la mănăstire si testând rețeaua wireless, a vrut să caute noi cîntece cu smirnă. Numai că, în fumul puternic declanșat de lumânările puse la vii, n-a văzut bine ce tastează si a dat de Sabrina, care a transformat-o într-o hedonistă convinsă.

Așsadar iată melodia cu pricina:

Numerologia unei zile petrecute la bloc

22 10 2010 nu a fost doar o zi, pentru ca asa cum au sustinut numerologii era un moment unic (de parca nu orice zi ar fi unica) in care se pot sau nu lua decizii importante. Adica baliverne, rostite cu o interpretare intelectuala, asa cum se cade bine pentru orice gogomanie.

Personal deciziile importante de care am avut parte pe 22 10 2010 au fost schimbarea unui bec si a racordului de la closet.

Mergand la piata, am procurat un bec economic, clasa A. Ambalaj, made in China. Aide wolfram, pa de unde sa stie chinezii cum e cu clasa A, ca alora, daca le dai un dovleac in care bagi o lumare il eticheteaza ca sursa energetica neconventionala, bineinteles clasa A.

Ei si asa de economic era becul incat filetarea lui in dulie a produs aceeasi negura existanta si fara bec. Intrerupator deschis, nimic... Pur si simplu era un bec atat de economic incat nu producea deloc lumina.

Intrucat numerologii au zis ca e o zi in care se pot lua decizii importante, am decis sa schimb intreg sistemul din baie (ce data de pe vremea in care Elena Ceausescu afla ca prazul nu e doar o ceapa lunguiata), cu o simpla dulie.

Manat de acest avant am mai decis sa inlocuiesc si racordul de la closet, urmare a vizitei facute de locatara de la etajul unu.

Aceasta entitate, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu, s-a prezentat la sediul Secu al blocului, apartamentul doamnei Tudorita/Todorita sau Victorita (confuzie mentinuta intentionat de cumatra), gargarisind destule la adresa noastra.

Ca si cum nu ar fi fost destul, entitatea si-a deplsat tentaculele intr-o aventura pana la noi, la doi. Deschizandu-i usa, nici nu am apucat sa articulez ceva, ca basca ei de tractorista utecista a inceput sa trepideze. Cica vorbea. Prin dintii asemantori unor zimti de joagar afectati de rugina a inceput sa enumere acuze. Eu am intrebat-o exact care e problema, dar ea s-a indepartat si pozitionata in mijlocul holului gusoia vorbe. Ii zic sa termine cu astea si ma cobor in cele din urma la unu si dau spre apartamentul ei.

Holul lipsit de aer rasuna de ecoul papucilor cu care strosesc goangele prin casa si pe care tot intetionez sa-i arunc, atat din cauza vechimii, dar si a implicarii in seriile de crime ce fac ravagii in randurile populatiei de gandaci.

Sunand se deschide usa metalica, scartaind insa ca in basmele alea, cand cotoroanta primea cate un flacaiandru. Nu tin minte insa ca vreun autor sa fi creat un castel cu doua cotoroante, pentru ca in fata mea erau postate chiar doua. Vecina nu era singura, ci insotita de alta entitate, camuflata in fiinta umana cu un hanorac mov si o caciula indesata pe capul lunguiet de alien. Ea activa sub apelativul de nasa.

Trancanind, ambele incercau sa faca un adevarat caz de stiri tv, ca au ramas nenorocite dupa igrasia din baie. Le intreb pe distinsele proboscidiene daca au observat aseara asta, pentru ca nu se folosise la noi o cantitate de apa care sa le afecteze incaperea de balacire. Vecina zice 'nu stiu, ca doar eu nu ma uit pe pereti, nase-mea a vazut". Intorcandu-ma sprea respectiva, constatasem ca ea tot bolborosea ca la inceputul 'vizitei' mele. Le-am zis ca nu se explica nicium sa fie de la noi, intrucat nu fusese nici seara si nici dimineata suficienta apa pentru a afecta baia. Lucrul s-a demostrat la testul facut impreuna cu agenta Tudorita/ Todorita sau Victorita, cand am deschis la maximum robinetii si nicio picatura la unu'.

Asadar 22 10 2010 a fost o zi plina de insemnatate in care am schimbat un bec (in cele din urma am gadilat dulia si s-a facut lumina), precum si racordul la wc. In plus am facut si o incursiune in lumea proboscidienelor de la etajul unu, carora le zic de pe acum ca le vin de hac in cazul in care o sa mai apeleze la delectari pe arii manelistice.

Enciclopedia nationalis Romanica. Introducere (I)

Aceste randuri, scrise cu literele sterse ale unei tastaturi luate pe credit, incearca sa confere o schita a unei enciclopedii nationale romane.

Romanica. Tara localizata sigur pe harta, dar greu de identificat de o buna parte din locuitori. La un simplu sondaj cu intrebarea daca stii sau nu, majoritatea raspunsurilor au fost 'ce e aia harta?'

Curios sau nu, numele de popor roman aparea pentru prima oara in documente straine. Mai pe inteles, inaintasilor nostri nu le-a placut nicioadata birocratia, fiind preocupati inca de la debuturi cu de astea de ale existentei: ce bag la mat, ce haleste fiecare animal si cati copii sa fac?

Si cum stateau asa nestingheriti, asteptand parca timpul gratarelor, venira unii peste ei si le zisera ca sunt romani. 'E clar, astia nu ne lasa pana nu ne baga la impozite, de aia o tot dau cu romani in stanga, romani in dreapta', vorbe ce rasunau din toate adunarile asociatiilor de proprietari.

Dar nu avura mult timp de palavrageala, ca pe niciunul nu-l chema Diaconescu si-n plus de asta, venira iar navalitorii. Bineinteles, fura intampinati cu amabilitate. Atunci fu si perioada in care explodase industria hoteliera, in timp ce multe femei devenira populare.

Avand oarecare deformatiuni ale sosonilor transpuse in vorba tragere de inima, ca trebuie sa lase in urma niste exemplare atragatoare, invadatorii nu mai putura sa-si prelungeasca sederea pe la noi. Preturile, tarifele crescura asa de mult, incat aia de venisera cu caii plecara doar cu o potcoava, iar aia mai neinstariti trebuira sa devina muncitori necalificati pentru a putea sa-si castige un bilet la singurul personal care trecea granita.

Si trecura ani tot asa, dar tot nu era insa nicio legiuire solida, iar idea unui minister al turismului inca nu se ivise. Pe acest fond, unii dintre cei mai viteji se transformara in descalecatori. Se inregistrara bineinteles la OSIM si ai mai ageri pusera mana pe bidinea, incepand sa demarce fiecare loc de parcare a carutelor. Iesi insa taraboi, ca unii, energizati cu corcobull incurcara in euforia lor de afaceristi carutele cu caii. Si uite asa, de la respectivul episod se spune ca zebra ar fi un animal aparut pe meleagurile noastre.

Bogdan si Dragos, doi dintre astia mai remarcati avura si norocul ca hunii erau ocupati cu stabilirea intelesului cuvantului ozosep. In plus, multi dintre puietii lu' Attila stabilira deja prima maladie maxilaro-mandibularo-bucala, din cauza cuvintelor lungi si a pronuntiei incurcate a acestora. Astfel, pe ei i-a prins si primul razboi mondial, tot incercand sa spuna ca asta e locul lor, in timp ce flacaii de mai sus, doar se dadura jos de pe cal.

Inventand surprize

Mihaela Tiganu a devenit sub numele de scena Radulescu, cel mai vandut autor roman din 2009.

Nu trecu niciun an si Andreea Marin Banica, iesita din Lacul Tei precum Oannes, inventa body-ul extensibil. Nici ca se putea altcumva, ca doar intr-o zi Jr. incurca chilotii aia de bazar cu niste pempersi si asta fu tot. Instantaneu, ea si primi o medalie de aur la Salonul International de Inventii de la Geneva.

Si sa vezi tragedie la Tiganu, care de ciuda se apuca sa rontaie la pietre monegasce, tinzand sa devenia un fel de Ulliukummi in varianta feminina.

Cercetatorii romani ramasi in tara, mai putini si decat inelele pe care le poarta la maini mama Omida, isi bagara inventiile si se carara in fabuloasele vile cu jumatate de camera, create de inaintasii comunisti.

Pe marginea Lacului Tei e liniste. Pestii cu silicon, o alta inventie a Andreei, plutesc efectiv in apa verde. Creati din silicon, ei avura surpriza ca sunt primii pesti care nu pot trai in apa, ci doar sa stea asa in stare latenta, precum barcile jigarite din parcurile bucurestene.

Daca in cazul body-ul extensibil, Andreea a lansat o colectie cu Irina Schroter, pentru pestii siliconati, ea primi deja comanda speciala de la Bianca Dragusanu.

In consecinta, un caz incredibil aparu si pentru Florin Condurateanu, intrucat Bianca deveni prima fiinta care se caca sub forma de silicon.

Tanjind la cativa centimetri inaltime, Stefan Banica Jr., tot o dezmierda pe Andreea sa-l ajute. Prima idee fu si cea geniala.

Dupa ce observase ca perciunii i se lungesc in mod dubios la aparitia Iuliei Vintur, Andreea a decis sa-i faca un implant din acestia fix sub calcaie.

Nu va ganditi acum la metamorfozarea sa in Motanul Incaltat, pentru ca si acesta ar fi fost mai inalt. Totusi, artificiul are menirea sa-i dea increderea lu' Stefanel ca va putea sa-si fixeze ochii direct in pieptul genereos al Iuliei. Ceea ce nu stie el, e ca fix in clipele de desfatare, parul perciunilor o sa cedeze si va fi iar in ipostaze de amusinare.

Numarul record de inventii al lui Thomas Edison, incepu sa dardaie pe fondul creativitatii aratate de Andreea.

Din surse sigure stim ca acum are mai multe proiecte, printre care realizarea unei manualostrazi, unde fiecare sofer va putea sa-si impinga fara limita de viteza vehiculul. Berceanu cica ar fi comandat deja 3 plus un segment de 42 de kilometri.

Podul suspendat de la Pipera, dorit de Pandele, va fi o alta realizare, mai ales ca pe el nu se putea circula din cauza ca, dupa cum rezulta din nume, e suspendat.

Dispozitivul de transpunere in realitate a gandurilor cu reactie inversa, o va pune pe Mihaela Tiganu sa-i fredoneze mereu lu' Dani si altor holtei, 'Te invit aici, nu vei regreta...', iar guma cu balon intern il va incurca in mod cert pe Bote, cand va vrea sa testeze noi iubiri.

Centura de disponibilitate va face sigur ravagii, dar mare atentie dorobantierilor... va functiona doar pe baza de pay-per-enter, asadar 'surprize, surprize!!!'

Drumul tău, dar fără drum

Era soare. Lumina sa îmi călăuzea paşii spre ceea ce credeam că va fi ceva diferit. Nu mai ştiu contextul în care am aflat de anunuţ, dar a fost primul meu interviu pentru o publicaţie.

Mirajul s-a risipit repede când întrebarea cheie, privitoare la detalii s-a referit la sandalele tipei blonde din comisia de intervievatori. Era ceva de investigaţii social-politice, dar răspunsul unuia, îndrumat din spusele sale de Dan Chişu, că mai intersant ar fi să vedem ce culoare au chiloţii ei, le-a aprins lucirea în ochii celor doi colegi evaluatori, tânjind după cum se vedea de ceva vreme la resursele naturale ale blondinei. Cu feţe pline şi luminoase că în sfârşit cineva le-a exprimat raţiunile intense, cei doi l-au privit cu admiraţie pe cutezator, în timp ce noi, ăilalţi, am fost evacuaţi din sală.

Am continuat însă. La fel şi intervievatorii, unul dintre ei ajungând pe la ăia de pe Calea Victoriei. De celălalt nu cunosc, în timp ce tipa blonda şi-a găsit sigur desăvarşirea prin iubire.

Următorul, parcă a fost la o chestie cu business. Într-un birou cu lumina greu vizibilă şi dacă aprindeai instalaţii de nocturnă, o noua comisie m-a luat la întrebari. Atunci nu erau inca fazele cu 3 D, dar pe bune, şi dacă ar fi existat, tot nu ar fi detectat lumina. Probabil că intervievatorii erau maeştrii în comunicarea energetică şi puteau să mă localizeze precum creatura aia din Predator.

Dar nu s-a terminat aici. De la centrul de comandă poziţionat într-un internet cafe în care orice arie non-manelistică ar fi provocat infarctul celor prezenţi, am trimis într-o seară un cv la un mare trust, care-şi lansase de curând un ziar.

Spre deosbire de cei cu business, acilea era la lumină... de le-ar fi ajuns tuturor bisericilor şi pelerinilor din România. Cred că dacă un gândac ar fi apărut, imediat ar fi dat picioarele-n sus din cauza emanaţiilor puternice ale neoanelor, becurilor... . Întrebări de genul 'unde-ţi sunt ochelarii de eclipsă', nu ar fi fost deloc ilogice în contextul dat.

În fine, despre interviu, aceleaşi banalităţi şi motive că nu ai experienţă în domeniu şi noi asta căutam. Totuşi, unul dintre cei care m-a chestionat nu s-a sfiit seara să folosească în cadrul unei apariţii la televizor, câteva din întrebarile incomode pe care mi le solicita-se ca test.

Acum nu ştiu dacă fix asta e ordinea, dar într-o zis adunsu-m-au paşii în inima sectorului 5. În buza Ferentarilor, la marginea rahovarilor, căutând o casă mov în care se afla o revistă de profil it.

Un procesor mergător mă ia la întrebări. Nu vorbea în coduri html, dar totuşi găsit-am o cale de înţelegere. Ca de obicei, lipsa experienţei în presa de specialitate, a fost motivul refuzului.

De la Unirii, întortocheate sunt căile civilizaţiei. Şi uite aşa, după modelul urbanizării întâlnite în Slumdog Millionare, m-am îndreptat spre unii cu news-uri.

Călătoria a fost o reală experienţă. Cu ochi-n patru e o expresie poate depaşită, întrucât aci mi-ar fi trebuit nişte oglinzi reflectorizante. Şi iată de ce. Nişte pigmei de culoare căcănie chiar se jucau cu uţa în ţărană. Asta pentru că ei nu puteau pronunţa 'p'. Mai pe lângă nişte scânduri, componente ale gardurilor, căpeteniile sfârâiau ceva carne, scărpinându-se bineînţeles in nări si zonele de acţiune. Era tot ceea ce nu ai găsi într-o rezervaţie şi spun asta întrucât aci aveai şi sunet. Era o stradă invadată de ode ale bucuriei, o adevarată fonotecă în care Copilul Minune şi-ar fi găsit înregistrări din vremea în care abia orăcăia, Salam din timpul în care încă nu era macerat, iar Sorinel Puştiu din perioada in care aflat in stadiu embrionar, le ţinea concerte organelor ce-i învecinau placenta.

Ajuns la respectivul sediu am stat. Si am stat... şi tot stând eu aşa m-am gândit să mai şi plec, dar s-a nimerit în cele din urmă o fiinţă să vorbească.

Nu am rezolvat nimic nici atunci şi deja am expus cateva opriri din drumul meu. M-am referit doar la câteva, întrucât lista ar putea continua. Dar, mai multe, poate cu altă ocazie.